Nu ești mai bun decât restul oamenilor, dar nimeni nu-i mai bun decât tine.
David Brooks
Despre carte:
Al doilea munte de David Brooks explorează teme profunde legate de dezvoltarea personală, moralitate, societate, credință și găsirea sensului vieții.
Cartea este împărțită în 5 mari capitole. În prima jumătate a cărții, detaliază modul în care ajungem să trăim viața pe cel de-al doilea munte, iar în a doua jumătate, descrie cum trăiesc cei cu mentalitatea celui de-al doilea munte.
Pe primul munte, cu toții avem de îndeplinit obiective clare: să ne formăm o identitate, să ne separăm de părinți, să ne cultivăm talentele, să ne modelăm o personalitate stabilă și apoi să încercăm să ne lăsăm amprenta asupra lumii. Oamenii care escaladează primul munte petrec mult timp gândindu-se la reputația lor. Țin mereu evidența. Cum stau comparativ cu ceilalți? Pe ce poziție mă aflu? Așa cum pune problema psihologul James Hollis, în acest stadiu tendința e să cred că „sunt ceea ce spune lumea că sunt“.
Obiectivele primului munte sunt cele obișnuite, scoase în față de cultura noastră: să ai succes, să ai o reputație bună, să te învârți în cercurile sociale corespunzătoare și să ai parte de bucurii personale. Adică toate lucrurile obișnuite: o casă drăguță, o familie simpatică, vacanțe frumoase, mâncare gustoasă, prieteni buni și așa mai departe.
Al doilea munte nu este opusul primului. Să pornești în ascensiunea celui de-al doilea munte nu înseamnă să respingi primul. Înseamnă să călătorești mai departe de el. Este o fază a vieții mai generoasă, mai satisfăcătoare.
Dacă primul munte vizează dezvoltarea egoului și definirea sinelui, cel de-al doilea este despre depășire, despre eliberarea de ego și sine. Dacă primul munte este despre acumulare, al doilea munte este despre contribuție. Dacă primul munte este elitist – te miști în sus –, al doilea munte este egalitarist – te poziționezi alături de cei aflați în nevoie și înaintezi cot la cot cu ei.
Practic, „al doilea munte” reprezintă o etapă ulterioară în viața unei persoane, în care se încearcă să se găsească sensul și scopul vieții prin conexiuni mai profunde cu alții și prin dezvoltarea virtuților personale.
Cartea se bazează pe cercetări sociologice și filozofice, oferind numeroase exemple de persoane care au trecut prin acest proces de transformare și au găsit o mai mare împlinire în a doua parte a vieții lor. De asemenea, autorul împărtășește propria sa experiență și călătoria sa personală către „al doilea munte.”
El încearcă să transmită într-o formă narativă contrastul dintre două viziuni asupra lumii, care sunt diferite din punct de vedere moral. Primul munte reprezintă viziunea individualistă, care plasează în centrul dorințele ego-ului. Al doilea munte reprezintă viziunea relațională, care pune în centrul relația, angajamentul, dorințele sufletului și ale inimii.
Autorul susține că am exagerat viziunea individualistă, privindu-ne drept indivizi autonomi, am rupt în bucăți societatea, am pus bazele polarizării și ale tribalismului, am ajuns să venerăm statutul individual și autosuficiența și am ascuns ceea ce era mai frumos în fiecare inimă și suflet.
Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai profunde cărți ale anului.
Ceea ce nu mi-a plăcut este faptul că, cu cât te adâncești în carte, cu atât te îndepărtează de subiectul principal al cărții. De fapt, doar primele două părți ale cărții abordează „al doilea munte” și căutarea sensului vieții. Celelalte părți, deși păstrează aceeași notă, abordează subiecte diferite, cum ar fi căsătoria, credința sau comunitatea, informație foarte bună, dar ar fi putut fi abordate separat, având în vedere cele aproape 600 de pagini ale cărții.
Cu toate acestea, o recomand cu multă încredere, mai ales primele 2 părți, dar și celelalte dacă ești interesat de relații, credință sau sociologie.
Pasaje din carte:
- Este important să facem distincția dintre fericire și bucurie. Care e diferența?
Bucuria implică o victorie a sinelui, o expansiune a sinelui.Bucuria apare pe măsură ce ne apropiem de obiectivele noastre, atunci când lucrurile merg așa cum vrem.
Fericirea tinde să implice o anumită transcendere a sinelui.Se întâmplă atunci când bariera corporală, fizică dintre tine și altă persoană e dizolvată și simți o fuziune
- O viață ușoară nu este calea spre dezvoltare și fericire. Dimpotrivă, o viață prea ușoară duce la blocaje și confuzii.
- Atunci când ești student, viața se trăiește de la stație la stație. Există mereu următoarea temă, următorul test, următoarea sesiune de înscrieri și toate astea structurează programul și energia studentului. Viața socială își are propriile drame, dar cel puțin se întinde pe de-a întregul în fața ta, în sala de mese și la cămin.
Apoi, din cea mai structurată și supravegheată copilărie din istoria omenirii, ești aruncat, după absolvire, în cea mai puțin structurată viață de tânăr adult din istoria omenirii. Modul în care îți petreci zilele reprezintă modul în care-ți petreci viața.
- Toată lumea e destul de sigură că ceilalți își trăiesc viața mai bine. Comparația distruge fericirea.
- Marile întrebări ale vieții au fost înlocuite de divertisment.
- Nu subestima niciodată puterea mediului în care lucrezi de a-ți modela treptat personalitatea. Când alegi să lucrezi la o anumită companie, te transformi în genul de persoană care lucrează la acea companie. Ceea ce-i minunat dacă sufletul tău e satisfăcut de cultura McKinsey sau General Mills. Dar dacă nu, o mică parte din tine va rămâne nehrănită și va deveni din ce în ce mai înfometată.
Mai mult, când îți trăiești viața pragmatic și utilitarist, te transformi într-un individ pragmatic și utilitarist. Întrebările de tipul „Cum să am succes?“ ajung rapid să le eclipseze pe cele de tipul „De ce fac asta?“.
- Se dovedește că cei de la locul de muncă nu vor ca tu să ai o viață profundă, împlinită. Îți oferă câte o steluță aurie în semn de aprobare de fiecare dată când te prefaci în creatura iscusită pe care-o cere locul de muncă.
- Poți supraviețui influenței distrugătoare de suflet a meritocrației numai dacă ai propriul sistem moral în competiție cu al meritocrației, unul care să existe în tine concomitent cu acesta. Dar dacă nu ai un sistem de valori în opoziție cu ea, meritocrația te înghite cu totul.
- Îți pierzi simțul autorității asupra propriei vieți, căci treptele scării profesionale îți determină programul și cursul vieții.
Când nu ai altceva decât identitatea și funcția pe care să te bazezi, ajungi să te compari constant cu ceilalți. Cei care trăiesc așa își imaginează că există alții care se bucură de succes în carieră și de fericire personală.
- Dacă știi care este scopul tău, poți să te lupți cu orice obstacole. Dar când nu știi care e scopul tău, orice obstacol poate să ducă la un colaps total.
- E uimitor că în epoca noastră, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am învățat despre creierul uman, problemele mintale, inclusiv depresia, se află în creștere și nu în scădere. Iar lucrurile par să sedeterioreze rapid. În 2012, 5,9% dintre tineri raportau căau suferit o depresie severă. Până în 2015, cifra a crescut la 8,2%.
Asta se întâmplă, în parte, din cauza smartphone-urilor, dar și din pricină că mulți oameni au pierdut sentimentul unui sens în viață. Atunci când elimini o ordine morală comună și le spui tuturor să-și găsească propria definiție asupra misterului vieții, majoritatea răspunsurilor vor fi goale. Oamenii nu vor găsi o poveste convingătoare care săexplice sensul vieții în acele momente când traiul devine apăsător.
- Perioadele de suferință sunt un șut în fund. Sunt goarne care ne trezesc din starea de complezență și ne avertizează că ne îndreptăm spre o viață greșită.
Valea e locul în care năpârlim de vechiul sine, pentru ca săpoată lua naștere unul nou. Nu există scurtături. Există doar eternul proces în trei pași pe care poeții l-au descris din timpuri imemoriale: de la suferință la înțelepciune și la datorie. Te lepezi de vechiul sine, te purifici în goliciunea momentului și apoi renaști. Din agonia văii, în purgatoriul sălbăticiei, către vederea panoramică de pe vârful muntelui.
- Vocația nu vine din voință. Vine din ascultare. Trebuie să-mi ascult propria viață și să încerc să înțeleg despre ce e de fapt – indiferent care aș vrea eu să fie sensul ei.
- La suprafața vieților noastre, majoritatea ne construim o carapace dură. O construim pentru a ne acoperi frica și nesiguranța și pentru a câștiga aprobare și succes. Atunci când cobori către centrul propriei persoane, vei găsi un spațiu diferit, primordial, iar în el, o dorință profundă de grijă și comuniune. Ai putea numi acest miez profund pleroma sau substratul. Aici își au lăcașul sufletul și inima.
- Adevărata întrebare e: „Ce-mi cere viața?“
Frankl și-a dat seama că un psihiatru într-o tabără de concentrare are responsabilitatea de-a studia suferința și de-a o reduce. „Nu conta cu adevărat ce așteptări aveam noi de la viață, ci mai degrabă ce așteptări avea viața de la noi“, și-a dat el seama.
„Trebuie să încetăm să ne punem întrebări legate de sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi suntem cei chestionați de către viață – zilnic, oră de oră.„
- Nietzsche scria că modul de a descoperi de ce ai fost adus pe acest pământ e să mergi înapoi în trecutul tău, să-ți enumeri momentele în care te-ai simțit cel mai împlinit, iar apoi să vezi dacă le poți uni printr-o linie.
- Un manual te învață principiile biologiei, dar un mentor îți arată cum să gândești ca un biolog.
- Spre exemplu, atunci când te gândești să demisionezi, aplică regula 10-10-10.
Cum te vei simți cu această decizie peste 10 minute, peste 10 luni și peste 10 ani? Acest lucru te va ajuta să pui dificultatea emoțională pe termen scurt, care însoțește decizia, într-un context al consecințelor pe termen lung.
- Dacă încerci să-ți găsești vocația, întrebarea corectă nu este „La ce sunt bun?“, ci una mai dificilă: „Ce sunt motivat să fac? Ce activitate iubesc atât de mult, încât voi continua să măperfecționez pentru următoarele multe zeci de ani? Ce îmidoresc atât de mult, încât mă subjugă în străfundul ființeimele?“
Atunci când alegi o vocație, să spui că talentul ar trebui să joace un rol-cheie e ceva greșit. Interesul multiplică talentul și, de cele mai multe ori, e mai important. Terenul crucial de explorat în orice căutare a vocației este terenul inimii și al sufletului, motivația pe termen lung. Cunoștințele sunt peste tot; motivația e rară.
- Scopul vieții nu e prosperitatea, așa cum ne fusese dat să credem, ci maturitatea sufletului omenesc.
Merită citită:
