Obiectivele sunt un subiect foarte des întâlnit, dar totodată consider că nu i se acordă suficiență importanță, pentru că lipsa lor este de multe ori cauza neîmplinirii, a lipsei de productivitate, rezultate mediocre, etc.
Iar în acest articol aș vrea să vorbesc despre ele din perspectiva neuroștiinței și cum ne putem folosi de creier pentru a ne atinge obiectivele.
O să gasești informații despre procesele din creier, care sunt punctele cheie de care să ții cont, când îți stabilești un obiectiv, cât de mare trebuie să fie obiectivul, despre vizualizare și dacă chiar funcționează așa cum se zice, câte obiective trebuie să ne setăm ca să le putem atinge și cum le evaluăm și ne recompensăm.
Omul este prin natura sa o ființă în căutare de scopuri, iar scopul obiectivelor este de a te dezvolta, de a-ți da o direcție pentru a ajunge acolo unde îți dorești și a avea o viață împlinită.
Iar lucrul acesta este susținut și de studiile din neuroștiință, pe care o să ți le las la final.
Despre obiective s-au scris sute de studii și mii de cărți, dar toate se rezumă la 3 lucruri fundamentale:
- Stabilirea corectă a obiectivelor;
- Evaluarea;
- Acțiunea.
Zonele din creier implicate în procesul obiectivelor
Indiferent de tipul de obiectiv sau de cât de mic sau mare este, zonele din creier implicate în procesul de stabilire, urmărire și atingerea obiectivelor sunt aceleași. Și anume:
- Amigdala cerebrală – responsabilă cu frica, anxietatea sau evitarea rușinii;
- Striatum – care face parte din ganglionii bazali și este responsabilă de acțiune sau inacțiune;
- Două zone din Cortex – care sunt responsabile cu planificarea și cu emoțiile, în raport cu unde suntem și unde ne dorim să fim.
Procesul acesta se divide din două mari părți:
- Valorizarea obiectivului – înțelegerea dacă obiectivul merită sau nu urmărit, cât de important este obiectivul, bazat pe informațiile disponibile;
- Acțiunea – ce acțiune trebuie să iei sau nu, în funcție de cât de valoros este acel obiectiv.
Așa cum ziceam în eBook-ul scris recent “Cele 10 greșeli în stabilirea obiectivelor” (poți să-l descarci GRATUIT și tu, abonându-te la newsletter), obiectivul trebuie să fie relevant, să ai un “de ce” puternic în spate, să fie al tău (nu impus) și să fie congruent cu valorile tale, altfel creierul te va sabota.
Iar ingredientul principal în tot acest proces de stabilire, urmărire și atingere a obiectivului este neurotransmițătorul DOPAMINA. În funcție de cât de multă dopamină primim, punem și valoare pe acel obiectiv.
Dopamina este unul dintre principalii neurotransmițători de la nivelul sistemului nervos, o substanță care transmite informația între neuronii creierului.
Această substanță fiind implicată într-o varietate largă de activități diferite cum ar fi:
- Comportamente care au la bază recompensa;
- Controlul activității motorii a sistemului nervos;
- Realizarea unor funcții cognitive importante: atenție, învățare, memoria de scurtă durată;
- Reglarea stării de dispoziție;
- Procesarea durerii.
Câteva componente ale obiectivelor din prisma neuroștiinței
Obiectivele pe termen lung
Se pare că obiectivele cu cât sunt mai îndepărtate cu atât sunt valorizate mai puțin, pentru că dopamina, care urmărește recompensa, o percepe mult prea îndepărtată.
E ca și cum ți-as zice că îți dau 1 mil $ azi, comparativ cu 1 mil $ peste 30 de ani.
De aici și dificultatea pe care o au oamenii cu economisirea sau investițiile pe termen lung. Cu cât crește orizontul de timp, cu atât se diminuează percepția recompensei.
Sunt diferite tehnici prin care poți valoriza anumite acțiuni sau obiective, unele dintre ele le folosesc programul de coaching despre stabilirea obiectivelor (află mai multe despre program)
Vizualizarea
Este un subiect des întâlnit în literatura despre obiective.
Iar dacă te întrebi dacă funcționează vizualizarea, o să afli mai jos.
Vizualizarea funcționează din două perspective:
- Prin reducerea rezistenței în a face o acțiune;
De exemplu, dacă obiectivul tău este să mergi la sală, iar afară este frig, ești leneș și nu-ți vine să ieși din casă. Dacă vizualizezi tot procesul acestei acțiuni, cum îți iei echipamentul, cum mergi pe drum spre sală, faci exercițiile și cum te simți bine după antrenament, se pare că scade considerabil rezistența (limbic friction) la a face această acțiune.
Se întâmplă asta datorită zonei din creier responsabilă cu activitatea motorie, care se activează, chiar dacă mintea știe că tu doar îți imaginezi.
Dar o să vorbim mai multe într-un articol separat despre obiceiuri.
- Din punct de vedere al motivației;
Studiile ne arată că atunci când ne vizualizăm că am atins un obiectiv, că am avut succes, ne crește dopamina și presiunea sanguină în anumite zone ale creierului și automat suntem mai motivați să trecem la acțiune.
DAR, dacă facem asta constant și pe termen lung, își pierde din putere și ca rezultat scade motivația.
De aceea cercetătorii recomandă o altă variantă, demonstrată în experimentele făcute, ca fiind de aproape 2 ori mai eficientă, și anume vizualizarea eșecului în locul succesului. Chiar dacă sună contraintuitiv, se pare că suntem mai motivați de durere decât de plăcere.
Conform datelor prezentate de un expert (nu i-am reținut numele), într-o emisiune TV, emoția negativă, de durere, este de 6x mai puternică decât cea de plăcere. De aceea suntem dispuși să depunem mai mult efort ca să evităm o durere, decât ca să obținem o plăcere.
Dacă privim asta din punct de vedere evolutiv are sens, prioritatea noastră era să nu fim mâncați de un prădător, și apoi să ne satisfacem foamea.
Să luăm un exemplu des întâlnit și mai ușor de înțeles: dacă obiectivul tău pe următorul an este să slăbești 30 kg și pe termen lung să-ți menții această greutate, asta implică să faci sport de 3-5 ori pe săptămână și să renunți la zahăr, carbohidrați simpli și fast-food. Un obiectiv greu chiar și pentru cei care nu au probleme cu greutatea.
Dacă te vizualizezi peste 20 ani obez, bolnav, cu probleme de sănătate, luând un pumn de medicamente și având o viață deplorabilă, s-ar putea să te pună într-o stare în care să faci absolut orice este nevoie pentru a evita starea respectivă.
Iar cheia este valoarea pe care o pui pe sănătate și, implicit, pe acel obiectiv. Dacă îi dai amigdalei cerebrale, responsabilă cu frica și anxietatea, suficiente dezavantaje (frici) aduse de neatingerea acelui obiectiv, creierul se va mobiliza și va face tot posibilul pentru a evita asta.
Dacă-mi pun ca obiectiv să slăbesc, să arăt mai bine, șansele să se întâmple asta, scad. Dar dacă trebuie să slăbesc pentru că altfel risc să mor, o să slăbesc sigur.
Viața este mai valoroasă decât imaginea de sine, care este și ea însăși o valoare.
Recomandarea este să folosim vizualizarea succesului la început, când ne stabilim obiectivele, după care să ne vizualizăm eșecul.
O altă metoda care funcționează la fel de bine ca vizualizarea este scrisul. Dacă descrii în detaliu prin scris lucruri pe care vrei să-l faci, șansele de reușită cresc considerabil.
Obiective mari sau obiective mici
Unii recomandă să ai obiective nesimțit de mari, din cauza cărora să nu poți dormi noaptea. Alții recomandă obiective ușoare, pe care să le poți atinge pentru a rămâne motivat.
Se pare că nici unul nu are dreptate din prisma neuroștiinței.
Dacă îți setezi un obiectiv pe care știi că îl vei atinge, zonele responsabile din creier, despre care am vorbit, nu se activează. Deci, deși obiectivul este ușor de atins, nu vei fi motivat să iei acțiune pentru că nu-ți oferă suficientă provocare și automat nici dopamină.
Dacă obiectivul este prea mare, chiar dacă mental te entuziasmează, dar știi că este extrem de greu sau chiar imposibil, se întamplă la fel, sistemul nervos nu se activează și nu intri într-o stare de asumare și acțiune.
În concluzie, obiectivele trebuie să fie suficient de grele și de mari ca să te provoace, să te dezvolte, dar să fie realizabile, ca zonele creierului, responsabile cu obiectivele, să-ți susțină acțiunea. Gândește-te la un copil, dacă îi dai un joc care este prea ușor, se va plictisi repede și va renunța la el, dacă jocul este mult prea greu, se va enerva și rezultatul va fi același; va renunța la el.
Câte obiective ar trebui să ne setăm
Cu cât ai o imagine vizuală mai largă asupra lucrurilor, cu atât se reduce focusul. Este ca atunci când vrei să faci 1000 de lucruri și nu reușești să faci nici unul cum trebuie.
Recomandarea este să-ți limitezi opțiunile la 1-2 obiective majore pe an sau 2-3 pe termen lung. Iar acestea pot fi împărțite în obiective mai mici, scopul lor fiind să te ducă spre obiectivul principal.
Ca de exemplu, dacă obiectivul principal este să devi independent financiar:
Obiectivele mai mici pot fi, o sursă de venit pasiv în plus pe an, investirea lunară pe bursă a unui procent din venit și creșterea venitului activ cu x%.
Scopul acestor 3 obiective este ca în final să te aducă la independența financiară.
Eu, în programul de coaching, recomand ca obiectivele să fie pe 1-2 arii ale vieții în funcție de valorile personale.
Un alt detaliu important este ca obiectivele să fie clare și specifice ca să putem avea imaginea rezultatului final.
Experimente făcute pe alergători arată că dacă știi că ai o linie de finish și știi unde te afli în raport cu ea (cât mai ai până la final), vei ajunge acolo mai repede și cu mai puțin efort, comparativ cu atunci când alergi fără să ai o distanță definită pe care să o parcurgi și un punct de final. În cazul acesta nu e foarte motivant să continui.
Evaluarea progresului și recompensele
Evaluarea progresului este alt punct important în atingerea obiectivului fiindcă ea te va ține motivat pe parcurs. De aceea este recomandat să evaluezi constant (săptămânal), în aceeași zi a săptămânii.
Iar atunci când îți evaluezi progresul oferă-ți o recompensă, dar ține cont de 2 lucruri:
● Să fie mentală și nu fizică. Dacă ai făcut un progres și este real, spune-ți: „m-am descurcat foarte bine săptămâna aceasta / am făcut o treabă foarte bună / sunt pe drumul cel bun”.
● Fă-o aleatoriu. Nu la fiecare mic progres sau bornă atinsă.
Cea mai mare doză de dopamină se pare că vine de la recompensele neașteptate, doar că din păcate nu ne putem surprinde singuri oferindu-ne recompense neașteptate. În schimb se poate folosi asta în alte contexte și cu alte persoane, explică asta Daniel Pink în cartea Drive.
Îți las mai jos câteva dintre studiile despre care ți-am povestit:
Țin să precizez că informațiile prezentate sunt din punctul meu de vedere, al unui pasionat de neuroștiință, și nu constituie o părere validă. Concluziile trase reprezintă o părere personală pe baza studiilor citite și prezentate de diverși experți din domeniul neuroștiinței și a psihologiei.
