Ești ceea ce ești, și asta e tot ce ești – și e bine așa!
Stefanie Stahl
Despre carte:
Vindecarea copilului interior de Stefanie Stahl are ca temă a cărții traumele din copilărie și modul în care ele ne influențează viața de adult pentru că atunci când doi oameni se ceartă, de fapt conflictul nu e declanșat de doi adulți cu o conștiință de sine solidă, ci de copiii aflați în fiecare dintre ei.
Copilul interior este suma experiențelor noastre, bune și rele, întipărite în copilărie, pe care le-am trăit alături de părinții noștri și de alte persoane importante. Nu ne mai amintim conștient majoritatea acestor experiențe. Ele sunt însă întipărite în subconștientul nostru. De aceea, copilul interior este o parte importantă a subconștientului nostru. Este influențat de fricile, grijile și dificultățile pe care le-am resimțit în copilărie și, în același timp, este suma experiențelor pozitive trăite în copilărie.
Autoarea ne trimite adesea la cele două instanțe ale copilului interior: copil umbră și copil lumină. Copilul umbră este adultul care nu reușește să fie fericit din cauza unei copilării care a fost plină de traume și situații grele! Copilul lumină este starea noastră pură, nealterată și, când suntem în contact cu acest copil lumină, ne dăm voie să fim noi înșine, autentici și vulnerabili și ne putem bucura de viață!
Singurul lucru care nu prea mi-a plăcut este modul în care este structurată cartea sau mai bine zis lipsa unei structuri prin care informația să fie pusă într-o anumită ordine pentru a putea fi asimilată și pusă în practică. Foarte des pe parcursul cărții face referire la informații peste care ai trecut sau urmează în capitolele următoare și te pune să te întorci. Dacă treci peste informație, îți este greu să revii pentru a face anumite legături.
Dar, cu toate astea, oferă foarte multă informație utilă din care, de exemplu, am extras 17 pagini de notițe.
Pasaje din carte:
- La maturitate însă, experiențele negative ce și-au lăsat urmele asupra noastră sunt adesea cele care ne produc dificultăți. Copilul din noi face multe pentru a nu mai retrăi ofensele și rănile pe care le-a adunat în copilărie. În paralel, tânjește în continuare să i se împlinească dorințele de siguranță și recunoaștere care în copilăria lui s-au manifestat prea puțin timp. Temerile și dorințele noastre acționează în fundalul conștiinței. Pe plan conștient, suntem adulți independenți, care își croiesc singuri drum în viață. Pe plan inconștient, copilul din noi ne influențează decisiv percepția, simțirea, gândirea și acțiunile mult mai mult decât o face rațiunea noastră.
S-a demonstrat științific că subconștientul este o instanță psihică extrem de puternică, el cuprinzând experiențele și acțiunile noastre până în proporție de 80–90%.
- Părțile de personalitate reprezentate de copilul-lumină și copilul-umbră sunt dezvoltate în principal, chiar dacă nu exclusiv, pe parcursul primilor șase ani de viață. Primii ani de viață sunt foarte importanți pentru dezvoltarea unui om deoarece, în acest interval, se formează structura creierului, cu toate rețelele și conexiunile sale neuronale. Experiențele pe care le avem în această etapă de dezvoltare, alături de cele mai apropiate persoane, se întipăresc, astfel, mai adânc în creierul nostru.
Felul în care suntem tratați de părinți devine un șablon al tuturor relațiilor noastre, pe tot parcursul vieții. Din relațiile cu aceștia, învățăm ceea ce trebuie să așteptăm de la noi și de la relaționările noastre interumane. Încrederea în forțele proprii și, totodată, în alți oameni se formează în acești primi ani de viață, și – într-un caz mai puțin fericit – tot acum ia naștere și neîncrederea în ceilalți și în relațiile noastre.
- Învățăm, în primul rând, prin ceea ce simțim în primii doi ani de viață – dacă suntem sau nu suntem, în esență, doriți. Tot ce ține de îngrijirea sugarului și a copilului se desfășoară la nivel fizic: hrănirea, îmbăierea, înfășarea. Și, foarte important: mângâierea. Prin mângâiere, privirile iubitoare și vocile persoanelor care-l îngrijesc pe copil, acesta își dă seama dacă e dorit pe acest Pământ sau nu.
Și pentru că, în primii doi ani de viață, suntem expuși în totalitate acțiunilor părinților noștri, în această perioadă se formează așa-numita încredere vitală sau neîncrederea vitală, deoarece termenul „vital“ indică faptul că e vorba despre o experiență existențială foarte profundă. Aceste experiențe se înscriu adânc în memoria corporală.
Oamenii cu o încredere vitală dezvoltată simt, pe un plan foarte profund al conștiinței lor, încrederea în forțele proprii, aceasta fiind și premisa fundamentală a capacității de a se încrede în alții. Cei care, dimpotrivă, nu au introiectat acest sentiment, simt pe un plan foarte profund o stare constantă de nesiguranță și au mai puțină încredere în semenii lor.
- Între timp, s-a putut dovedi, în cadrul unor studii neurobiologice, că acei copii care au resimțit mult stres în primul an de viață, de exemplu fiind lipsiți de iubire, au pe tot parcursul vieții lor un exces de hormoni ai stresului. Asta îi face să fie și la maturitate extrem de expuși față de consecințele acestuia: ei reacționează mai puternic și sunt mai sensibili la factorii de stres, fiind prin urmare oameni mai puțin rezistenți din punct de vedere psihic decât cei a căror copilărie a fost caracterizată preponderent de multă siguranță și ocrotire.
- Cele patru nevoi psihice fundamentale sunt:
• nevoia de apartenență ;
• nevoia de autonomie și control ;
• nevoia de satisfacere a plăcerii , respectiv de evitare a neplăcerii ;
• nevoia de încredere în sine , respectiv de recunoaștere.
- Disciplina este una dintre cele mai importante condiții ale unei vieți de succes și este extrem de forțată în vremurile noastre, caracterizate de nenumărate posibilități de alegere și de abundență.
- În perioada în care suntem sugari ne dăm seama, din comportamentul părinților noștri, dacă suntem doriți sau nu. De exemplu, când mama îi zâmbește, pentru copil e ca și cum ar ține o oglindă în fața ochilor, care-i arată că mama se bucură de existența lui. Prin acțiunile celor care se îngrijesc de el, copilul dezvoltă încrederea în forțele proprii.
- Convingerile sunt deprinse în copilărie, dar se ancorează adânc în subconștientul nostru și, astfel, sunt preluate la maturitate, sub forma unei scheme mentale. Au o influență acaparatoare asupra percepției, simțirii, gândirii și acțiunilor noastre.
- Convingerile noastre constituie, în linii mari, sistemul nostru psihic de operare . Oricât de simplu ar suna, ele exercită o putere enormă asupra noastră – în bine și în rău –, deci asupra copilului-lumină și copilului-umbră. Convingerile sunt ochelarii prin care vedem realitatea.
- Când o mamă i se plânge adesea copilului ei, spunându-i că tatăl său este „rău“, copilul își va percepe tatăl prin ochii acesteia. Asemenea experiențe trăite pot acționa într-atât de negativ, încât acești copii ajung să aibă pe tot parcursul vieții lor relații proaste cu tatăl sau chiar să nu aibă nici o relație cu acesta. Același lucru este valabil și în cazul în care tații se plâng de mamă.
- Un efect secundar foarte urât al acestor gene este și acela că o singură experiență negativă în relația cu un om poate compensa cu vârf și îndesat sute de experiențe pozitive cu același om.
Creierul nostru e predispus să fie atent la greșeli și deficiențe. Cauza acestui fenomen o reprezintă faptul că e mult mai important pentru supraviețuire să fim atenți la pericole decât la lucrurile care decurg bine.
- Cu cât suntem mai conștienți de copilul-umbră din noi și de experiențele întipărite în el, cu atât avem șanse mai mari ca eul adult să-l pondereze și să preia controlul, respectiv să treacă foarte conștient în sub influența copilului-lumină pentru supraviețuire, să fim mai atenți la pericole decât la lucrurile care decurg bine.
- Căutarea perfecțiunii rezultă mai rar dintr-o dedicare pătimașă unei îndeletniciri și, de cele mai multe ori, din teama ascunsă de a suferi un eșec și din teama de a fi respins.
Majoritatea oamenilor care nu sunt siguri de propria valoare își duc viața în defensivă. Ei nu vor să ofere nici un motiv pentru care să fie atacați.
Mulți oameni fac incredibil de multe pentru a avea parte de recunoașterea celorlalți. Nu puțini sunt cei care își aleg și pasiunile, achizițiile, partenerul etc. după acest criteriu.
- Conexiunile neuronale din creierul nostru se transformă, în urma repetiției uzuale a gândurilor, senzațiilor și faptelor, în căi de date din ce în ce mai largi, în timp ce gândurile, sentimentele și faptele alternative se transformă, în cel mai bun caz, într-o cărăruie disponibilă.
Repet: îți construiești singur realitatea și, până-l observi, acest proces decurge automat și în mod inconștient. Când îl observi, îți poți modifica realitatea, schimbându-ți gândurile, sentimentele și acțiunile.
- Stă în sarcina părinților să înțeleagă sentimentele și nevoile copilului lor. Nu e răspunderea copilului să înțeleagă și să satisfacă sentimentele și nevoile părinților săi.
- Pentru a-l întări pe adultul din tine, îți poți pune câteva întrebări autocritice: din ce motiv îmi doresc să fiu perfect? Este acesta singurul motiv? Sau e vorba să ofer cât mai puține posibilități de atac? Sau vreau să fiu admirat? Fă un pas înapoi, te rog, și privește-ți comportamentul din afară. Pentru cine altcineva, în afară de tine, este important să muncești perfect, să arăți perfect sau să fii o gazdă perfectă?
- Oamenii care suferă, de exemplu, de teama de a zbura cu avionul știu că, de fapt, probabilitatea unui accident aviatic este foarte mică, dar, pentru că factorul catastrofic este atât de mare în cazul unei prăbușiri, zborul cu avionul le produce o teamă cumplită. Când un om se teme să nu sufere un eșec, atunci consideră că și probabilitatea apariției, și factorul catastrofic au valori mari. Copilul-umbră interior crede, în primul rând, că i se refuză șansa și, în al doilea rând, că nu va supraviețui.
- Cu cât devii mai inert, cu atât te odihnești mai mult și cu cât devii mai activ, cu atât faci mai multe. Ambele stări au un efect care se accentuează de la sine.
„Un corp aflat în repaus rămâne în repaus dacă nu există o cauză care să-l miște, iar un corp aflat în mișcare continuă să se miște dacă nu apare o cauză care-i schimbă direcția ori viteza sau îl oprește“.